Recenzie: Drumul către tine însuți, de Scott Peck

Recenzie: Drumul către tine însuți, de Scott Peck

90
Drumul către tine însuţi - Scott Peck
Drumul către tine însuţi - Scott Peck

În cartea sa vândută în peste 7 milioane de exemplare numai în SUA, psihiatrul Scott Peck prezintă o psihologie a iubirii, a valorilor tradiționale și a creșterii spirituale. El încearcă să decanteze câteva practici utile pentru noi toți în această epocă hipertehnologizată, care să ne ușureze drumul spre oaza de liniște, sănătate și confort emoțional. Scott abordează teme care vor trezi permanent interesul omenirii și reușește să transmită niște idei cu adevărat prețioase.

Prima chestiune abordată: sensul vieții. Cum îl găsim? e veșnica întrebare ce nu cred ca-și va pierde vreodată actualitatea. Poate tocmai în confruntarea cu problemele noastre, cele care ne provoacă înțelepciunea și curajul. Din cauza lor, creștem din punct de vedere mental și spiritual. ”Exact așa cum în mod deliberat le dăm copiilor la școală probleme de rezolvat”, la fel și problemele de viață ne învață, ne imunizează și ne modelează în variante personale mai bune, dacă știm cum să reacționăm la ele. Nu întâmplător spune Benjamin Franklin ”Lucrurile care dor instruiesc.” Astfel, oamenii înțelepți nu se mai tem de probleme, ba chiar le întâmpină cu seninătate, împăcare și un spirit activ, pus pe remedierea lor. Logic derivă de aici faptul că, atunci când fugim de probleme, evităm în același timp maturizarea pe care ele o solicită de la noi. Din acest motiv, în bolile mintale cronice încetăm să ne dezvoltăm, ajungem să ne blocăm. Carl Jung spunea  că ”nevroza este totdeauna un substitut pentru o suferință legitimă”. Dar substitutul însuși ajunge în cele din urmă mai dureros decât suferința și devine astfel foarte costisitor. Scott afirmă cu tărie că trebuie să ne învățăm, pe noi înșine și pe copiii noștri, valoarea ce provine din suferință și necesitatea confruntării cu ea. El crede că există câteva ”mijloace” de a experimenta în mod constructiv durerea emoțională, prin disciplină. Disciplina, conform lui Scott Peck înseamnă acceptarea responsabilității, amânarea satisfacției, devoțiunea față de adevăr și echilibrul. La o prima vedere, par termeni destul de abstracți, iar sensul lor se lasă greu înțeles. Dar talentatul Scott Peck are grijă să detalieze fiecare aspect, cu metafore, exemple concrete și analogii revelatoare pe parcursul întregii cărți.

Dacă cineva este hotărât să nu riște nici o durere, să evite orice problemă, atunci o asemenea persoană nu trebuie să facă prea multe lucruri să nu se căsătorească, să nu aibă copii, să nu aibă prieteni, speranțe și ambiții – adică toate acele lucruri care fac viața vie, plină de sens. O viață plină va avea și durere. Dar singura alternativă la a nu trăi din plin este să nu trăiești deloc. Esența vieții este schimbarea, o panoplie de dezvoltare și decădere.

Printre altele, renumitul psihiatru face referire la educația pe care uneori părinții eșuează să o transmită copiilor în mod corespunzător. El oferă ca exemplu părinții a căror viață este în mod evident tulburată și dezordonată, dar care se așteaptă ca odraslele lor să preia învățămintele verbale, și nu modelul de comportament pe care îl oferă. Ei zic ”fă cum spun eu, nu cum fac eu”, fără să realizeze că modelul de indisciplină care se perindă în fața copiilor are un impact mult mai puternic decât povățuirile pline de bunăvoință. Când ei fac lucrurile într-un anumit fel, pentru copii acela este felul în care lucrurile trebuie făcute.

De asemenea, timpul și calitatea timpului pe care părinții îl dedică copiilor lor le indică celor mici gradul în care sunt valoroși pentru ei. Când ceva este valoros pentru noi, îi acordăm timp. Unii părinții își declară în mod repetat așa-zisa iubire, spunându-le copiilor mecanic cât sunt de importanți, fără însă a le dedica timp suficient și de calitate. Din comportamentul părinților față de copii derivă sentimentul lor de a fi apreciați și convingerea că sunt demni de iubire. O astfel de convingere trebuie câștigată în copilărie, este esențială pentru sănătatea mentală și e dificil să o dobândești atunci când ești deja adult. Scott Peck spune că acest sentiment este o piatră de temelie pentru autodisciplină. Atunci când cineva se consideră pe sine însuși valoros, acel cineva va avea grijă de sine însuși și de timpul său, pe care îl percepe ca fiind prețios. Autodisciplina înseamnă grijă de sine.

Așadar, copiii care au fost iubiți și îngrijiți în mod constant de către părinți de-a lungul copilăriei, vor intra în perioada adultă cu un simț intern profund al propriei valori și cu un sentiment intern de siguranță. Un astfel de copil simte că lumea este un loc sigur, că își poate amâna impulsurile de moment, că oamenii pot fi de încredere și că riscurile merită asumate pentru explorarea mediului înconjurător. Copiii mai puțin norocoși, care au fost abandonați, fie psihologic, fie fizic, percep lumea ca fiind periculoasă și înspăimântătoare și nu vor fi dispuși să abandoneze vreo satisfacție sau sentiment de securitate prezent pentru promisiunea unei satisfacții mai mari în viitor, deoarece viitorul le pare cu adevărat îndoielnic.

Copilul nu poate vedea că alți părinți sunt diferiți și de multe ori mai buni. El presupune că felul în care procedează părinții este felul în care trebuie procedat. Prin urmare, copilul nu ajunge la concluzia că nu poate avea încredere în părinții lui, ci la aceea că nu poate avea încredere în oameni. Această idee devine ”harta” cu care el intră în adolescență și în perioadă adultă. Problema este că adesea modul de a percepe lumea și a-i răspunde lumii în copilărie, chiar dacă a fost adecvat la acea vreme, devine inadecvat odată transferat în mediul de viață al adultului. Astfel, psihoterapia este uneori un proces de revizuire a hărții mentale. Așa cum pentru a dezvolta o idee, un concept sau o teorie nouă înseamnă că ideea, conceptul, teoria veche trebuie să moară, câteodată în terapie trebuie să renunțăm la ”vechiul sine” și să explorăm moduri alternative de ”a fi”.

Pentru a percepe cât mai obiectiv și acurat realitatea, noi trebuie să verificăm în mod constant hărțile și să fim deschiși la informații noi. Dacă părinții mei n-au fost de încredere în copilărie și m-au abuzat, oare înseamnă că toți oamenii sunt așa? Adevărul sau realitatea sunt de multe ori evitate cînd sunt dureroase. Noi putem să ne revizuim hărțile doar atunci când avem disciplina de a trece prin durere. Sănătatea mentală se menține printr-un proces neîntrerupt de devoțiune față de realitate. Spre exemplu, unul din motivele pentru care oamenii mint este faptul că vor să evite durerea confruntării cu realitatea și consecințele ei.

Subiectul iubirii este un alt aspect abordat de Scott Peck cu multă finețe. El întărește ideea că nu suntem capabili să-i iubim pe ceilalți până când nu ne iubim pe noi înșine, tot așa cum suntem incapabili să ne disciplinăm copiii până când nu suntem capabili să ne autodisciplinăm. Nu putem fi o sursă de putere până când nu ne hrănim propria putere. Iubirea de sine și iubirea de ceilalți merg mână în mână și, în ultimă instanță, sunt inseparabile.

Iubirea presupune efort, disciplină, este muncă și curaj orientate spre creșterea spirituală proprie și a celuilalt. Când iubim pe cineva, dragostea noastră se demonstrează prin stăruință, prin faptul că pentru cineva facem un pas în plus sau mergem încă o milă. Iubirea este un act de voință – adică atât o intenție, dorință, cât și o acțiune, o faptă. Autorul diferențiază între experiența îndrăgostirii și cea a iubirii. El afirmă că îndrăgostirea nu este un act voluntar, o alegere conștientă și nu presupune efort, cum se întâmplă în cazul iubirii. În această perioadă de început, partenerii își pierd granițele eului, motiv pentru care nu mai au o identitate de sine precis conturată. Odată ce îndrăgostirea se sfârșeste, iar limitele eului își reiau locul, fiecare clădindu-și propria identitate, legătura fie se dizolvă, fie începe opera de iubire reală.

Psihiatrul american evidențiază plin de înțelepciune faptul că dragostea înseamnă în aceeași măsură laudă meritată și critică constructivă. Ea se manifestă și în confruntare tot atât de mult ca în acceptarea fericită, iar partenerul sau partenera pot servi ca cel mai bun critic al celuilalt. Confruntarea reciprocă în iubire este o parte semnificativă a tuturor relațiilor umane importante și de succes.

În carte se tratează și fenomenul dependenței în legăturile afective. Când ai nevoie de altcineva pentru a supraviețui ești ca un parazit pentru acel cineva. Doi oameni se iubesc unul pe celălalt atunci când sunt capabili să trăiască unul fără celălalt, dar aleg să trăiască împreună. Dependența este incapacitatea cuiva de a trăi pe deplin sau de a funcționa adecvat fără siguranța că cineva are o grijă activă de el. De obicei aceste persoane au o tulburare de personalitate dependentă, care sunt atât de ocupați în a căuta să fie iubiți, că nu le mai rămâne energie să iubească. Peck îi descrie ca oamenii care mor de foame șterpelind de peste tot mâncare fără a avea vreodată mâncarea lor, pe care să o poată da și altora. Ei tolerează foarte greu singurătatea și nu au cu adevărat senzația de identitate. Se definesc pe ei înșiși doar prin relațiile pe care le au cu alți oameni și o imagine de sine stabilă. Faptul de a fi schimbător este o altă caracteristică a indivizilor dependenți. Relațiile pe care le au, deși par dramatice în intensitatea lor, sunt în realitate extrem de superficiale. Nu contează de cine sunt dependenți, atâta timp cât sunt dependenți de cineva.

Acestor oameni le lipsește disciplina de sine, nu sunt preocupați de dezvoltarea lor intelectuală și spirituală, nici capabili să amâne impulsurile de moment. Nu înțeleg în mod fundamental ce înseamnă angajamentul, care e temelia oricărei relații de iubire veritabilă. Ei au doar angajamente înșelătoare. În același timp, sunt ahtiați de a strânge cât mai mulți bani, iar bogăția sau puterea devin pentru ei scopuri în sine. În disperarea de a forma și a păstra o legătura, își părăsesc orice urmă de onestitate. Se agață de relațiile uzate când ar fi mai bine să renunțe la ele. Le lipsește un simț al responsabilității față de ei înșiși. De unde provine  comportament? Care îi sunt ascunzișurile? Răspunsul este din lipsa iubirii. Părinții acestor oameni au eșuat în a răspunde nevoii lor de afecțiune, atenție și grijă din copilărie. Nu e de mirare atunci că simt nevoia de a scotoci după iubire oriunde cred că ar putea da de ele, ca după un cufăr cu poțiuni magice.

Peck semnalează faptul că o căsnicie bună nu poate exista decât între doi oameni puternici și independenți. Ea nu poate fi construită de indivizi înspăimântați de singurătatea lor, așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, pentru a căuta o scăpare în căsătorie. Iubirea veritabilă nu respectă doar individualitatea celuilalt, ci caută să o cultive chiar cu riscul separării sau al pierderii. Cel care iubește cu adevărat își va percepe întotdeauna partenerul ca pe cineva care are o identitate total separată.

Dacă aveți curiozitatea de a parcurge și alte fenomene tratate minuțios în lucrare, vă invit să lecturați cartea lui Scott Peck, de un rafinament psihologic deosebit. Drumul către tine însuți este o carte extrem de dragă sufletului meu. M-a ajutat poate să descopăr acele colțuri interioare pe care nu le-am înțeles suficient sau am evitat să le supun unei analize atente. Apoi, mi-a deschis ochii cu privire la unii oameni întâlniți în drumul meu, încât trăiam sentimentul că citesc un portret în oglindă al lor. Poate tocmai de aceea iubesc atât de mult psihologia…E curios cum înțelegem unele lucruri după ce se petrec, dar e bine că știm să le recunoaștem pe viitor și, după caz, să le evităm sau…să le căutăm frumusețea.

Acordă o notă articolului!

Comments

comments

CARTEA POATE FI DISPONIBILĂ PE:


Vreau în Clubul de lectură!